Personalități ale Bisericii și ale neamului înmormântate în curtea Bisericii „Izvorul Tămăduirii” Mavrogheni

Ion Heliade Rădulescu (1802-1872)
Scriitor, filolog, om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte (1867-870), Ion Heliade-Rădulescu a fost una din cele mai importante personalități ale culturii române pașoptiste. A fost profesor la Școala de pe lângă Mânăstirea Sfântul Sava din București, înființată de Gheorghe Lazăr, a tipărit prima gazetă în limba română, intitulată „Curierul românesc”, care a apărut, cu unele întreruperi, din 1829 până 1859, a fost director al Arhivei Țării Românești în perioada 1843-1848, autorul lucrării „Gramatica românească”, prelucrată după un model franțuzesc, promotor al curentului romantic în literatura română, oferind literaturii române capodopera ”Zburătorul’ (1843), traducător al unor autori clasici ai literaturii universale (Lamartine, La Fontaine, Dante Alighieri, Ghote, Byron), membru activ al asociațiilor culturale din epocă (Societatea literară, Societatea Filarmonică), a contribuit la redactarea Proclamației de la Isalz, unui din documentele importante ale mișcării pașoptiste, făcând parte ulterior din guvernul provizoriu și din locotenența domnească.
În anul 1828, Ion Heliade Rădulescu și unchiul său Nicolae Rădulescu au cumpărat Tipografia de la Cișmeaua lui Mavrogheni, care se afla „în casele cele domnești”, adică în încăperile chioșcului zidit de domnitorul Nicolae Petre Mavrogheni în 1786. În această tipografie s-au tipărit, printre altele, „Curierul românesc”, prima gazetă în limba română cu caractere chirilice și „Regulamentul organic”, prima Constituție a României moderne. În 1832, Ion Heliade Rădulescu devine proprietar deplin al Tipografiei „de la Cișmea”, pentru ca ulterior, după ce își stabilește reședința „în casele de la Moși”, să mute acolo și Tipografia. Lui Ion Heliade Rădulescu i-a rămas drag locul une începuse activitatea sa tipografică și de aceea a lăsat, cu limbă de moarte, să fie îngropat în curtea Bisericii de Cișmeaua lui Mavrogheni. Potrivit ziarului „Trompeta Carpaților”, la înmormântarea „fericitului Heliade”, care a avut loc în ziua de 30 aprilie 1872, au luat parte mii de persoane, iar discursurile funebre au fost rostite de Petrache Poenaru, Constantin Esarcu și Bogdan Petriceicu Haședeu.
Astăzi se găsește un monument ridicat în 1913 de Eforia Școalelor străjuiește deasupra locului unde Ion Heliade Rădulescu își doarme somnul de veci. În partea superioară a monumentului sunt gravate cuvintele „Non omnia moriar”, iar în partea inferioară se află inscripția „În amintirea lui Ion Heliade Rădulescu, marelui luminător al neamului românesc și luptător pentru drepturile lui. Casa Școalelor recunoscătoare. Ministrul Cultelor și al Instrucțiunei C. Disescu, Administratorul Casei Școlelor, M. Popescu, 1913, august 8”. Terminația superioară a monumentului, sub formă de cruce solară de influență malteză cu un cerc în mijloc, este vizibilă atât din față cât și de pe latura opusă. Monumentul este înscris în Lista monumentelor istorice (cod LMI/ B-IV-m-B-20111) și a fost restaurat în 2019.

Bibliografie:
Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, vol. I (1871-1877), Editura Humanitas, 2014
Constantin Măciucă, Postfață la volumul Ion Heliade Rădulescu, Scrieri alese, București, 1984
Dorina Rusu, Membrii Academiei Române (1866-1999), Editura Academiei Române, 1999

Horia Mihai Bernea (1938-2000)
Fiu al cunoscutului sociolog și etnolog Ernest Bernea, Horia Miahi Bernea a fost absolvent al Facultății de Matematică și Fizică a Universității București (1959), al Școlii Tehnice de Arhitectură (1965) și al Institutului de Pedagogie- secția Desen (1965). A fost un remarcabil pictor, membru al Comisiei Monumentelor Istorice, al grupului de la Poiana Mărului (unul din fenomenele marcante ale artei românești postbelice), membru al grupului „Prolog”, având numeroase expoziții în țară și în străinătate. Printre premiile și distincțiile personale menționăm: Premiul pentru Pictură al Uniunii Artiștilor Plastici (1970), Premiul „Stahly” la Bienala Tineretului de la Paris (1971), Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române (1978), Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici (1983).
Ca director general al Muzeului Țăranului Român (1990-2000), a făcut din această instituție un important așezământ de cultură tradițională din România, organizat după toate exigențele muzeisticii contemporane. Așa cum mărturisea într-unul interviurile sale, „numele muzeului, simplu şi direct, nu indică o sărăcire a domeniului, nici o derogare poetică de la ceea ce numim în mod obișnuit artă populară sau etnologie, ci luminează cu precizie un nou „obiect” și anume omul tradiţional, descris şi analizat prin intermediul obiectelor care compun lumea lui” (Horia Bernea, Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare, Editura LiterNet, p. 4). Prestigiul inegalabil pe care l-a conferit acestei instituții se reflectă în Premiul Fundației Culturale Române (1994) pentru contribuția adusă la recuperarea tradițiilor spirituale ale civilizației țărănești, precum și în distincția „European Museum of the Year” (1996), care se acorda pentru prima dată unui muzeu dintr-o țară est-europeană.
Horia Bernea a fost un om profund religios, „un om al Bisericii, un om în Biserică, trăitor și mărturisitor deopotrivă” (Costin Nicolescu) care a salvat de la distrugere mai multe biserici de lemn din Arad și Hunedoara și care a contribuit, prin coordonarea din punct de vedere artistic, la ridicarea Bisericii Sfantul Grigorie Palama de la Universitatea Politehnică. De asemenea, este cel care a proiectat clopotnița și fântâna Bisericii Cișmeaua Mavrogheni. Coordonatele vieții și creației lui Horia Mihai Bernea s-au înscris sub semnul Crucii. Referindu-se la faptul că a conceput organizarea Muzeului Țăranului Român ca o „muzeografie mărturisitoare”, Horia Mihai Bernea spunea aceste cuvinte memorabile: „Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce. Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm crucea într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant…Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adreseazî în primul rând inimii”.
Horia Mihai Bernea încetat din viață la Paris în data de 4 decembrie 2000 și, în urma unei dificile intervenții chirurgicale, și a fost înmormântat în curtea Bisericii Cișmeaua Mavrogheni patru zile mai târziu. La slujba înmormântării au participat mai mulți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Părintele Patriarh Teoctist. În fiecare an, de sărbătoarea Sfintei Cruci (14 septembrie), la Biserica Izvorul Tămăduirii Mavrogheni se oficiază un parastas întru pomenirea sa.

Bibliografie:
Horia Bernea, Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare, Editura LiterNet, 2013
Costion Nicolescu, Bucuria convorbirii (inteviuri), Editura Teognost, Cluj Napoca, 2006

Moise Nicoară (1784-1861)
Jurist, profesor, traducător, scriitor și important luptător pentru drepturile românilor din Banat și Crișana, Moise Nicoară s-a născut în Gyula, Regatul Ungariei, a studiat la Oradea și Arad, apoi a urmat dreptul la Pesta și Pojon. După propria mărturie, era „primul român ortodox din monarhie care termina studiile academice”. În plus, învățase și limba turcă, la Institutul de Limbi Orientale din Viena, cu gândul să devină diplomat. După o scurtă perioadă în care activează ca voluntar în armata Imperiului Austriac, aflată în război cu Napoleon Bonaparte, se stabilește în București în 1813 și este profesor de limba germană și limba latină la Școala lui Caragea Vodă. În 1815 se întoarce în Gyula și se implică în lupta pentru drepturile românilor, în special pentru numirea unui episcop ortodox român la Arad. Devenit persoana non grata pentru autoritățile austriece, este arestat și închis de mai multe ori până în 1825 când i se oferă posibilitatea să părăsească Imperiul. Din 1825 până în 1850 a pendulat între București, Iași, Constantinopol, Odessa, Sankt Petersburg, nerenunțând nici un moment să facă cunoscută situația românilor din Transilvania și de aceea a fost considerat un precursor al Mitropolitului Transilvaniei, Sfântul Andrei Șaguna. Lupta sa pentru drepturile românilor din Ardeal a fost încununată de succes atunci când, în 1822, se înființează la Arad o școală de teologie românească, iar în 1829 a fost numit primul episcop ortodox român la Arad.
Moise Nicoară a avut o bătrânețe chinuită datorită sărăciei și a faptului că își pierduse vederea. A trecut la Domnul în data de 10 octombrie 1861 și a fost înmormântat, așa cum a arătat regretata cerecetătoare Cornelia Bodea, membru titular al Academiei Române și autoarea singurei monografii dedicată acestei personalități, în Cimitirul public de la Biserica Cișmeaua Mavrogheni, fiind condus pe ultimul drum de contele D. Rosetti, de Dimitrie Laurian, fiul lui August Treboiu Laurian și de frații Golești. În 2005, sculptorul Mircea Corneliu Spătaru a realizat Monumentul (cenotaf) din bronz „Moise Nicoară” în curtea Bisericii Izvorul Tămăduirii Mavrogheni. În data de 29 iunie 2016 (Sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel), cu Înalta Binecuvântare a Prefericitului Părinte Patriarh Daniel, un grup de credincioși ortodocși români din Gyula (Ungaria), conduși de Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul ortodox român din Ungaria, au participat la comemorarea lui Moise Nicoară la Biserica „Izvorul Tămăduirii” Mavrogheni. După slujba Parastasului, pelerinii au depus la monumentul lui Moise Nicoară, în mod simbolic, pământ adus din Gyula.

Bibliografie:
Cornelia Bodea, Moise Nicoară (1784-1861) și rolul său în lupta pentru emanciparea național religioasă a românilor din Banat și Crișana, Arad, 1943
Maria Bereny, „140 de ani de la moartea lui Moise Nicoară”, Lumina 2001. Revistă socială, culturală și științifică a românilor din Ungaria, Red. Elena Munteanu Csobai, Gyula, 2001, p. 9-16

Constantin Mihail Șuțu (1820-1869).
Monumentul care se află în curtea Bisericii Izvorul Tămăduirii Mavrogheni a fost realizat în memoria prințului Constantin Mihail Șuțu, fiul domnitorului Moldovei Mihail al II-lea Șuțu (1819-1821), și a soției sale, prințesa Ecaterina Șuțu, născută Dudescu și Mihălescu (1828-1873). Constantin Mihail Șuțu, absolvent al Școlii Navale de la Brest, a participat la mai multe lupte navale ale vremii, printre care și celebra bătălie de la San Juan de Ulua, o insulă mexicană în rada portului Veracruz (1838), sub steagul marinei militare franceze. Și-a continuat apoi cariera în cadrul Marinei regale a Greciei, unde a avut rangul de căpitan de fregată și a fost decorat cu ordinul „Mântuitorul”.
Monumentul funerar este realizat din marmură, sub formă de obelisc care are în imediata vecinătate o placă funerară, tot din marmură. În partea superioară a monumentului de află sculptată în basorelief figura întreagă a unui înger pe un nor, iar la baza frontală a monumentului se poate vedea portretul în foroceramică al prințului Șuțu (realizat la Paris), încadrat de doi îngeri sculptați în basorelief. Latura din spate a monumentului conține inscripția dedicată prințesei Ecaterina și un portret fotoceramic al acesteia. În anul 2019, cu ocazia strămutării monumentului, a fost realizată o cercetare arheologică de mică amploare, condusă de arheologi de la Muzeul Municipiului București, și a fost realizată restaurarea întregului monument funerar.

Bibliografie:
Lecca, Octav-George, Familiile boierești române. Istoric și Genealogie. După izvoare autentice, București, MDCCCCCIX
Radu Negrescu-Șuțu, Știrpea Drăculeșilor. Pseudo-cronică a Familiei Șuțu, Editura Corint, 2017

Boierii Filipești
În mormântul colectiv al boierilor Filipești, care se află în partea de răsărit a Bisericii Izvorul Tămăduirii Mavrogheni, își dorm somnul de veci mai mulți membri ai acestei vechi familii boierești, descendenți ai marelui logofăt Pană Filipescu (d.1666) și ai fiului acestuia cronicarul Constantin Filipescu (1657-1729). Inscripțiile de pe cele două plăci funerare, care sunt destul de deteriorate și pe alocuri indescifrabile, îi pomenesc pe marele stolnic Radu Filipescu (m. 1793 ?); Ioniță, fratele acestuia, Alexandru Filipescu zis Vulpe (1776-1856), mare ban și logofăt al dreptății, Ion Filipescu zis Vulpache (1809-1864), fiul natural al lui Alexandru, Elena Filipescu (m.1873), Eliza Bibescu (1826-1907), fiica domnitorului Gheorghe Bibescu și Alexandru Filipescu (1852-1916), senator, fiul lui Ion Filipescu.
Alexandru Filipescu-Vulpe (1776-1856) a fost unul din cei mai de seamă dregători ai epocii, care a jucat un rol de legătură între Tudor Vladimirescu și boierii rămași în București în timpul evenimentelor revoluționare din 1821. Contemporanii l-au numit „vulpe” pentru dibăcia cu care a purtat dialogul cu părțile implicate și a profitat de acele împrejurări dramatice. Mai târziu, îl regăsim ca logofăt al dreptății, membru al Comisiei care a elaborat „Regulamentul pentru starea sănătății, înfrumusețarea și paza bunei orînduieli în Poliția Capitalei” (1931) și mare ban în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1843-1848).
Ion Filipescu, zis Vulpache, fiul lui Alexandru Filipescu-Vulpe, căsătorit cu fiica domnitorului Gheorghe Bibescu (1843-1848) a fost un important om politic și jurist, membru al Cămăcăniei din Țara Românească (octombrie 1858-ianuarie 1859), în cadrul căreia a condus provizoriu Consiliul de miniștri și primul prim-ministru al României după Unirea din 1859. Ion Filipescu a continuat să dețină funcții importante și în timpul domniei lui Barbu Știrbei (1849-1853; 1854-1856): secretar de stat la Ministerul Treburilor de Afară, logofăt al Dreptății, șef al Secretariatului Statului, președinte al Comisiei Sfatului Obștesc. Ion Filipescu a fost de asemenea, un unionist fervent, bucurându-se de încrederea domnului Alexandru Ioan Cuza, care l-a desemnat să formeze primul cabinet de miniștri după Unirea Principatelor (ianuarie-martie 1859).
Familia Filipescu a locuit în proximitatea Bisericii de la Cișmeaua Mavrogheni, fiind proprietara unei moșii întinse care cuprindea terenurile întregului cartier cuprins între Bulevardul Aviatorilor şi Calea Dorobanţilor. Alexandru Filipescu-Vulpe a clădit pe această proprietate o casă, pe care fiul său Ion Filipescu Vulpache a demolat-o, construind pe locul ei o reședință modernă (1908-1915). Astăzi, vila Filipescu-Brâncoveanu, cum este cunoscută, găzduiește sediul Partidului Național Liberal (Aleea Modrogan nr. 2).

Bibliografie:
Octav-George Lecca, Familiile boierești române. Istoric și Genealogie. După izvoare autentice, București, MDCCCCCIX
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007
Ion, Narcis Dorin, Bucureşti în căutarea Micului Paris, Ed. Tritonic, 2003

Zoe Bagration, născută Văcărescu (1792- 1878)
Zoe, fiica lui Ștefan Văcărescu, zis „orbul”, era rudă prin alianță cu Familia Filipeștilor prin tatăl ei, văr primar cu Alexandru Filipescu-Vulpe. De aceea mormântul Zoei Bragation se află lângă cel al acestei vechi familii boierești, ambele fiind împrejmuite de un gard comun. Zoe a fost căsătorită cu principele Alexei Kyrillovich Bagration (1787-1824), ofițer în armata rusă, comandat general al trupelor rusești în al 4-lea război ruso-turc. Familia Bagration era descendentă unei vechi familii regale georgiene, care dăduse armatei ruse mai mulți ofițeri, printre care și faimosul general rus din timpul războaielor napoleoniene, Pyotr Bagration.

Bibliografie
Lecca, Octav-George, Familiile boierești române. Istoric și Genealogie. După izvoare autentice, București, MDCCCCCIX